CJUE a fost solicitată să clarifice aspecte legate de forța probantă a semnăturilor electronice calificate în cadrul proceselor judiciare.
Curtea a statuat că, deși Regulamentul nr. 910/2014 nu interzice instanțelor naționale să invalideze semnăturile electronice, acesta stabilește un principiu general care împiedică instanțele să respingă efectul juridic și valoarea probantă a semnăturilor electronice pentru simplul motiv că sunt în format electronic.
Cu toate acestea, efectul juridic al semnăturilor electronice este definit în cele din urmă de dreptul național, acesta fiind liber în a le stabili efectele, cu excepția faptului că semnăturile electronice calificate trebuie tratate echivalent cu semnăturile olografe.
Curtea a fost chemată să interpreteze normele europene în cadrul unui litigiu fiscal dintr-un stat membru în care a fost contestată validitatea documentelor electronice emise, respectiv faptul că acestea nu ar fi fost semnate în mod corespunzător prin intermediul unei semnături electronice calificate.
Astfel, prin raportare la formularea textelor europene, instanța națională a solicitat clarificări despre cum anume ar trebui să fie tratate semnăturile electronice calificate din perspectiva valabilității și a forței probante și ce limite există în contestarea semnăturilor electronice calificate în fața instanțelor naționale.
Decizia Curții subliniază importanța alinierii reglementărilor UE cu legislația națională, asigurând în același timp echivalența între semnăturile electronice și cele olografe în ceea ce privește efectul juridic și valoarea probantă.
De asemenea, clarifică importanța semnăturilor electronice în era digitală și stabilește un cadru clar pentru procedurile juridice care implică astfel de semnături electronice calificate, prin clarificarea modului în care instanțele din statele membre trebuie să trateze semnăturile electronice calificate în conformitate cu Regulamentul (UE) nr. 910/2014.