În cauza Melike v. Turciei, soluționată în 15 iunie 2021, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a fost sesizată cu o problemă inedită, constând în concedierea reclamantei, angajată cu contract de muncă în calitate de îngrijitoare de către Ministerul Educației din Turcia, pentru că a apăsat butonul „Like” pe Facebook la mai multe articole postate de terți, care criticau anumite practici pretins abuzive ale autorităților turce. Deși angajatorul său era o persoană juridică de drept public, reclamanta nu era funcționar public, ci salariată cu contract de muncă.
Salariata a fost concediată pe motiv că „like-urile” pe care le-ar fi acordat acelor postări încalcă prevederile convenției colective de muncă aplicabile. Salariata a contestat decizia de concediere în fața instanței naționale competente, care a considerat că postările cărora le-a acordat „Like” nu pot fi acoperite de libertatea de exprimare și erau de natură să aducă atingere liniștii și păcii de la locul de muncă (i.e., școlile subordonate Ministerului Educației), pe motiv că una dintre postări conținea acuzații defăimătoare la adresa profesorilor și că ar fi putut cauza îngrijorări părinților și copiilor, iar celelalte postări aveau conotație politică. Astfel, Tribunalul a respins contestația reclamantei; aceeași soluție a fost adoptată și de Curtea Constituțională din Turcia.
CEDO a reținut că reclamanta nu era funcționar public și deci nu era legată de o obligație de încredere și loialitate față de ierarhia ei atât de caracterizată precum cele aplicabile funcționarilor publici, ci, fiind angajată în bază de contract de muncă, obligația sa de loialitate nu era atât de restrictivă și nu implica nivelul de rezervă cerut în mod normal funcționarilor publici. Ulterior, CEDO a reținut că instanțele naționale ar fi trebuit să ia în considerare că nu reclamanta a creat respectivul conținut, că apăsarea butonului „Like” nu poate avea același efect ca distribuirea conținutului pe rețelele sociale, iar că postările repective nu au fost propagate la scară largă, primind un număr redus de like-uri și doar câteva comentarii.
Mai mult, CEDO a reținut că, față de postul reclamantei, aceasta nu putea fi foarte cunoscută și avea doar un nivel limitat de reprezxentativitate la locul ei de muncă, astfel activitățile sale pe Facebook neputând să aibă un impact semnificativ asupra copiilor, părinților, profesorilor și celorlalți angajați ai școlilor; instanțele naționale nici nu au verificat dacă aceste persoane puteau avea acces la profilul de Facebook al reclamantei pentru a vedea că aceasta a acordat „Like” acelor postări, și nici nu au verificat dacă pe durata procedurii disciplinare vreuna dintre acele persoane de la locul ei de muncă au observat activitatea reclamantei de pe Facebook sau dacă această activitate a generat incidente la locul de muncă.
În final, CEDO a considerat că aplicarea directă a sancțiunii disciplinare maxime (i.e., concedierea) pentru această pretinsă încălcare, a fost o sancțiune extrem de severă, dar și că nu a existat o legătură rezonabilă de proporționalitate între imixtiunea în dreptul la liberă exprimare a reclamantei și obiectivul legitim urmărit de angajatorul său.
Așadar, CEDO a concluzionat că a avut loc o încălcare a articolului 10 din Convenție (ref. libertatea de gândire, de conștiință și de religie) și a obligat autoritățile turce să îi acorde reclamantei daune morale în cuantum de 2.000 EUR.
