Înalta Curte a stabilit că organele fiscale au obligația de a aduce dovezi concrete că administratorul este răspunzător pentru nedeclararea și/sau neachitarea obligațiilor fiscale de către societatea devenită insolvabilă.
Pe scurt, organul fiscal a atras răspunderea societății pentru nedeclararea și neachitarea obligațiilor fiscale. În același timp, organul fiscal a atras și răspunderea solidară a administratorului.
Pentru a respinge recursul ANAF, Înalta Curte a stabilit că răspunderea administratorului în acest caz este una delictuală (deci reaua-credință trebuie dovedită), iar legislația fiscală nu stabilește în niciun moment că simpla deținere a calității de administrator atrage o prezumție de rea-credință.
Mai mult, Curtea a reținut că organul fiscal nu se poate baza pe simple aspecte de fapt (cum ar fi deținerea calității de administrator ori neachitarea taxelor și impozitelor de către societate), ci are obligația să producă probe pentru a dovedi că administratorul a acționat cu intenție. În plus, Înalta Curte a menționat expres că politicile manageriale deficitare sau deciziile inadecvate pentru evoluţia financiară a societăţii nu pot fi asimilate relei-credinţe.
