Înalta Curte de Casație și Justiției a stabilit că poate exista un risc de confuzie între două mărci chiar și atunci când cea ulterioară are un grad de distinctivitate normal şi dacă, deşi marca anterioară nu este elementul dominant în cadrul impresiei de ansamblu create de semnul complex ulterior, ea îşi păstrează totuşi caracterul distinctiv independent în cadrul acestuia.
O marca este descripitivă atunci când aceasta pur și simplu descrie ca atare produsele și serviciile pentru care este utilizată, spre deosebire de o marcă distinctivă care permite consumatorului asocierea unui anumit produs sau serviciu cu un anumit comerciant datorită autenticității semnului folosit.
În comparația a două mărci, confuzia care apare în mintea consumatorilor reprezintă elementul esențial. Astfel, poate fi o folosire neautorizată a unei mărci în activitatea comercială de către o companie și, totodată, o încalcare a drepturilor de proprietate intelectuală a unei alte companii, atunci când marca ulterioară prezintă multiple elemente diferite, dar care în ansamblul lor nu îi conferă o unicitate peste medie.
În plus, în cazul în care marca ulterioară preia identic un element dintr-o marca anterioră, astfel încât cele două sunt la fel la nivel vizual, fonetic și conceptual, riscul de confuzie poate exista dacă al doilea comerciant nu ia măsuri pentru diminuarea independenței acestui element în ansamblul mărcii.