Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că dacă o factură pro-forma individualizează (i) serviciile prestate, (ii) contractul în baza căruia a fost emisă și (iii) valoarea serviciilor, aceasta poate fi avuta in vedere la stabilirea cuantumului creanței cu condiția ca și restul condițiilor privind răspunderea civilă contractuală să fie îndeplinite.
Factura pro-forma reprezintă o oglindă a facturii fiscale, ce se transmite în avans clientului, în acesta fiind menționate serviciile prestate ori produsele livrate, împreună cu prețul acestora.
Într-o hotărâre prounțată spre sfârșitul anului 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că factura pro-forma în care sunt individualizate serviciile prestate și sunt menționate valoarea acestora și contractul în baza căreia a fost emisă poate fi avută în vedere pentru determinarea cuantumului creanței ce face obiectul acțiunii în pretenții formulată de prestator.
Potrivit Curții, temeiul obligaţiei de plată a contravalorii unor servicii prestate este contractul încheiat între părţi, emiterea facturilor nefiind o condiţie pentru naşterea obligaţiei de plată a serviciilor.
Prin urmare, odată ce s-au constatat îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale şi existenţa unei creanţe certe şi exigibile împotriva beneficiarului serviciilor prestate pretențiile reclamantului pot fi admise. ÎCCJ a reținut că este neîntemeiat argumentul potrivit căruia doar factura fiscală, nu şi cea pro-forma, poate naşte obligaţii în sarcina destinatarului.
