Ori de câte ori o persoană dorește să înregistreze o societate, reprezentanții Oficiului Național al Registrului Comerțului vor solicita un nume pentru înregistrare și vor verifica disponibilitatea pentru acest nume la nivelul județului unde urmează să fie înregistrată societatea. Acesta este numele comercial. Spre deosebire de numele comercial, înregistrarea denumirii societății ca marcă nu este obligatorie, însă, prin intermediul mărcii, titularul ei se asigură că niciun al competitor nu va vinde produse sau servicii identice sau similare sub aceeași denumire. Cu alte cuvinte, prin înregistrarea mărcii, titularul se asigură că este unic pe o anumită piață. Recent, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat cu privire la distincția dintre cele două elemente. Concluzia instanței a fost următoarea: faptul că numele comercial și marca includ o sintagma identică nu poate conduce automat la concluzia că există o încălcare a dreptului exclusiv asupra mărcii. Titularul acesteia din urmă are obligația de a demonstra îndeplinirea tuturor condițiilor cumulative prevăzute de legislația relevantă.
Prin acțiunea formulată, reclamanta a solicitat instanței să constate încălcarea dreptului la marcă de către parata care avea un nume comercial similar mărcii. În acest sens s-au adus următoarele argumente: (i) serviciile oferite de societatea pârâtă sunt similare; (ii) o sintagmă din denumirea societății pârâtă este similară cu cea din denumirea reclamantei, fapt ce poate crea confuzie și (iii) marca reclamantei are un design distinctiv, iar pârâta nu deține un logo sau alte elemente ce pot diferenția denumirea pârâtei, pentru a se evita confuzia. Toate instanțele (de fond, apel și recurs) au respins acțiunea reclamantei și au constatat că nu există o încălcare a dreptului asupra mărcii. Înalta Curte a reținut că singura dovadă a încălcării dreptului exclusiv asupra mărcii este existența unei similitudini între denumirile celor două societati.
Acest lucru nu este suficient pentru a se reține existența unei încălcări. Pentru a se reține existenta unei încălcări a dreptului exclusiv asupra mărcii, persoana interesată trebuie să demonstreze că numele comercial a fost folosit cu funcție de marcă. Mai exact, este necesar să se demonstreze că numele a fost utilizat cu scopul de a indica originea produselor și serviciilor (anume cu scopul de a crea o legătură între numele comercial și bunurile comercializate ori serviciile prestate). În viziunea Înaltei Curți, în măsură în care persoana interesată nu poate dovedi acest aspect, verificarea celorlalte condiții prevăzute de lege devine inutilă.
