Într-o speță recentă, CJUE s-a pronunțat asupra posibilității obligării unei persoane la plata TVA-ului, în cazul în care un angajat al unei societăți emite facturi fictive care duc la prejudicierea bugetului de stat.
În speța respectivă, angajatul unei societăți cu sediul în Polonia care exploatează o benzinărie a emis peste 1.500 de facturi privind vânzări fictive într-o perioadă de aprox. 4 ani, de aproximativ 320.000 EUR. În acest scop, aceasta a utilizat datele angajatorului său, persoană impozabilă în scopuri de taxă pe valoarea adăugată (TVA), fără știrea sau consimțământul acestuia. Facturile false nu au fost înregistrate în contabilitatea fiscală a societății respective, iar acestea au fost utilizate de cei care le-au primit pentru a obține o rambursare nejustificată de TVA, fără ca respectiva taxă să fi fost vărsată la bugetul de stat.
În urma unor inspecții, autoritățile competente au emis o decizie prin care au stabilit valoarea TVA-ului ca fiind datorată de către societate. Astfel, în opinia autorităților fiscale, comportamentul fraudulos al angajatului a fost posibil din cauza lipsei unor măsuri adecvate de supraveghere și organizare în cadrul societății angajatoare. Angajatorul a contestat decizia, iar instanța națională a adresat o întrebare preliminară, solicitând să fie clarificată noțiunea persoanei care datorează TVA în prezenta speță, prin raportare la dispozițiile art. 203 din Directiva TVA (care stabilesc că „TVA este datorată de orice persoană ce menționează această taxă pe o factură”).
Analizând dispozițiile aplicabile, Curtea a determinat că TVA-ul nu poate fi datorat de către emitentul aparent al unei facturi false atunci când acesta acționează cu bună credință, iar autoritatea fiscală cunoaște identitatea persoanei care a emis efectiv factura. Într-o astfel de situație, angajatul care a emis efectiv factura este cel care ar putea fi obligat la plata TVA. O interpretare diferită ar fi contrară principiului obiectiv al Directivei TVA, care este de a preveni frauda și de a împiedica persoanele fizice să se bazeze în mod fraudulos pe normele legislației UE. Totuși, pentru a se considera că a acționat cu bună credință, angajatorul trebuie să dovedească faptul că a exercitat diligența necesară în mod rezonabil pentru a monitoriza comportamentul angajatului său și, în acest fel, pentru a preveni ca detaliile companiei să fie folosite pentru a emite facturi false. În absența unei astfel de dovezi, angajatorul trebuie considerat ca având obligația de a plăti TVA-ul indicat pe facturile false. Este de competența autorității fiscale sau a instanței naționale să aprecieze, în lumina tuturor elementelor relevante, dacă angajatorul a exercitat o astfel de diligență.
