De multe ori în practică se ridică problema riscului recalificării unor contracte de prestări servicii ori de mandate în contracte de muncă, cu consecințele fiscale și din perspectiva dreptului muncii aferente (cea mai cunoscută fiind obligația angajatorului de a plăti taxele și contribuțiile datorate aferente veniturilor salariale în mod retroactiv). În aceste sens, Înalta Curte de Casație și Justiție (prin secția de contencios administrative și fiscal) a stabilit recent, prin decizia nr. 1793 din 23 martie 2021 că “activitatea desfășurată de persoane fizice și remunerată de către reclamantă în baza unor contracte de cesiune a drepturilor de autor, constând în efectuarea de apeluri telefonice către persoanele înscrise pe lista pusă la dispoziție de către societatea reclamantă, cu scopul de a culege date din care sa reiasă disponibilitatea celor apelați de a achiziționa produsele comercializate de aceasta, nu îndeplinește condițiile necesare pentru a fi considerată o activitate independentă, în sensul art. 7 pct. 3 C. fisc. O astfel de activitate nu poate fi circumscrisă drepturilor de autor protejate de Legea nr. 8/1996, iar persoanele care au desfășurat-o nu au calitatea de „fabricant al unei de baze de date” în definiția dată de art. 1221 alin. (4) din această lege.”
Pe această cale, ÎCCJ a validat interpretarea instanței de fond și a organului fiscal competent, care au reîncadrat sumele înregistrate în contabilitatea societății ca fiind drepturi de natură salarială, cu consecința calculării unor obligații fiscale suplimentare în sarcina acesteia, reprezentând impozit pe veniturile din salarii precum şi contribuțiile sociale obligatorii aferente acestora.
