Hotărârile judecătorești pronunțate în statele membre UE își pot pierde forța executorie pe teritoriul Uniunii atunci când se fundamentează pe încălcări grave ale încrederii reciproce pe care statele și-au acordat-o odată cu procesul de aderare.
În esență, Curtea a decis că instanțele engleze au limitat indirect accesul la justiție prin impunerea unor sancțiuni pârâților pentru inițierea/ continuarea unor procese. Pârâții au fost astfel descurajați să continue un alt proces, pe care deja îl începuseră în fața instanțelor grecești, în calitate de reclamanți în acest caz.
Situația de fapt are la bază un conflict mai vechi intre parti care a fost solutionat, intr-un final, pe cale amiabila, printr-o tranzactie. Aceasta a stabilit, printre altele, că toate litigiile vor fi soluționate de către instanțele britanice.
Subsecvent, una dintre părți a introdus o altă acțiune în Grecia care era legată, tangențial, și de litigiile anterioare ce fuseseră tranzacționate. Pentru a bloca aceste demersuri, partea adversă a introdus la rândul ei o acțiune în Anglia finalizată cu negarea competenței grecești și acordarea unor despăgubiri ca urmare a pagubelor suferite de reclamantul din Anglia ca urmare a procesului inițiat în Grecia care încă nu fusese soluționat.
Hotărârea și ordonanțele emise de instanța britanică au fost considerate ca având caracterul unei “cvasi anti-suit injunctions“, influențând indirect continuarea procedurii în alt stat membru și afectând principiile de competență reciprocă ale reglementărilor europene.
În concluzie, recunoașterea și executarea hotărârii britanice au fost considerate a fi potențial incompatibile cu ordinea publică a Greciei, scopul acestora fiind stoparea procesului pendinte și, în final, blocarea dreptului de acces la justiție al reclamanților.
