Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit, contrar practicilor altor instanțe, că, pentru a răspunde rigorilor principiilor fundamentale de drept, partea în favoarea căreia este soluționată cauza trebuie să primească de la partea care pierde cheltuielile de judecată ocazionate de proces, chiar dacă aceste sume au fost avansate de către o persoană terță.
Cauza a implicat relații complexe între mai multi participanti, inclusiv un contract de asistență juridică cu o distribuție atipica, dar legala a plăților către avocați și o înțelegere între o parte și un terț cu efecte în proces.
În esență, instanța a fost chemată să decidă asupra cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată de către pârâtă, care susținea că un terț a achitat în numele său sumele respective. Instanta de fond și cea de apel au respins această cerere, invocând că pârâta nu a demonstrat legătura directă dintre sumele plătite și cheltuielile efectiv suportate de ea și că scopul cheltuielilor de judecată este rambursarea plăților făcute chiar de către părți, iar nu de terți.
În sens opus, Înalta Curte constată că dacă s-ar reține varianta de interpretare oferită de restul instantelor, în situația în care un terț plătește cheltuielile de judecată, acestea nu ar mai putea fi recuperate în cadrul procesului, deoarece terțul nu are calitate procesuală de a formula o astfel de solicitare, iar părții i s-ar nega acest drept cu motivarea că nu a achitat personal aceste cheltuieli. O astfel de interpretare nu poate fi reținută deoarece plata din partea terțului poate avea la bază raporturi anterioare ale terțului cu partea în favoarea căreia a făcut plata și legea permite unui avocat să asiste o persoană diferită de cea care achită onorariile.
