În aceste analize, instanțele naționale pot acorda prevalență intereselor apartenenței religioase sau convingerilor, față de cele care rezultă din libertatea de a desfășura o activitate comercială.
Cauza a avut drept obiect soluționarea cererii preliminare adresate de o instanță din Belgia, care a solicitat Curții, între altele, să stabilească dacă interdicția de a purta un semn sau un articol de îmbrăcăminte conotativ cuprinsă în regulamentul de muncă al unui angajator constituie o discriminare directă întemeiată pe apartenența religioasă.
Litigiul principal a început în 2018, între o femeie de religie musulmană care poartă vălul islamic, și, pe de altă parte, o societate care administrează locuințe sociale. Acest litigiu avea ca obiect neluarea în considerare a candidaturii spontane a doamnei la un stagiu organizat de acel angajator deoarece, cu ocazia unui interviu, ea a arătat că va refuza să renunțe la văl pentru a se conforma politicii de neutralitate promovate în cadrul oranizației și înscrise în regulamentul intern. După câteva săptămâni, ea și-a reînnoit solicitarea privind efectuarea acelui stagiu, propunând să poarte un alt tip de acoperământ, ceea ce i s-a refuzat pe motivul că în incinta societății nu este permis niciun tip de acoperământ, indiferent că este o șapcă, o căciuliță sau un văl.
Prin concluziile sale, Curtea a stabilit că norma internă a unei întreprinderi care interzice purtarea vizibilă a semnelor religioase, filozofice sau spirituale nu constituie o discriminare directă (în cazul în care se aplică în mod general și nediferențiat tuturor lucrătorilor), întrucât fiecare persoană poate avea fie o religie, fie convingeri religioase, filozofice sau spirituale, iar o astfel de normă generală nu instituie o diferență de tratament întemeiată pe un criteriu indisociabil legat de apartenența religioasă sau de aceste convingeri.
Cu toate acestea, CJUE a precizat că o normă internă, precum cea aplicată, poate constitui o diferență de tratament bazată indirect pe motive de apartenență religioasă sau convingeri atunci când se stabilește că obligația în aparență neutră pe care o conține o normă conduce în fapt la un dezavantaj special pentru persoanele care aderă la o religie sau la anumite convingeri. Însă, diferență de tratament nu ar constitui o discriminare indirectă dacă ar fi obiectiv justificată de un obiectiv legitim, iar mijloacele de realizare a acestui obiectiv ar fi adecvate și necesare. Simpla voință a unui angajator de a aplica o politică de neutralitate, chiar dacă constituie în sine un obiectiv legitim, nu este suficientă, ca atare, pentru a justifica diferență de tratament bazată indirect pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, caracterul obiectiv al unei asemenea justificări putând fi identificat numai în prezența unei nevoi reale a acestui angajator, căruia îi revine obligația să o demonstreze.
În final, Curtea a precizat că, la aprecierea existenței unei justificări a unei discriminări indirecte, dreptul Uniunii nu se opune ca o instanță națională să acorde, în cadrul evaluării comparative a intereselor divergente, o mai mare importanță celor ale apartenenței religioase sau convingerilor decât celor care rezultă în special din libertatea de a desfășura o activitate comercială, în măsura în care acest lucru decurge din dreptul său intern.
