Autori: Roxana Iordache (senior associate), Alexandru Köber (associate)
- Realitatea economică
Dezvoltarea pieței imobiliare din România în ultimii 16-17 ani a condus la sporirea atenției antreprenorilor și subantreprenorilor față de drepturile și obligațiile pe care și le asumă prin contractele încheiate, dar și în ceea ce privește răspunderea și puterea economică a co-contractantului lor.
Astfel, ca urmare a creșterii dimensiunii și complexității proiectelor imobiliare, dar și a sofisticării investitorilor și conceptelor arhitecturale propuse de aceștia, în practică, tot mai multe companii specializate în executarea unor lucrări specifice (e.g., forări, fundații etc.) sau furnizarea anumitor tipuri de servicii (e.g., cadastrale, de geodezie etc.) sunt contractate de către antreprenorul general pentru realizarea diferitelor faze ale unui proiect.
Din această perspectivă, a devenit important ca și beneficiarul unor astfel de lucrări sau servicii, indiferent că este vorba de antreprenorul general sau beneficiarul proiectului, să prezinte subantreprenorilor „garanții” suficiente și credibile că dispune de resursele necesare pentru a își onora obligațiile financiare.
- Problema analizată
Așa cum menționam anterior, în executarea obligațiilor pe care și le-a asumat față de beneficiarul lucrărilor, antreprenorul general poate încheia contracte de subantrepriză sau orice alte tipuri de contracte considerate potrivite de către acesta (e.g., contracte de prestări servicii), cu alte persoane, respectiv subantreprenori, ce nu se află în raporturi juridice directe cu beneficiarul lucrărilor, nefiind parte la contractul inițial dintre acesta din urmă și antreprenorul general.
Astfel, se pune problema de a ști dacă subantreprenorii persoane juridice, aleși de către antreprenorul general, vor putea ori nu să ceară direct de la beneficiarul lucrărilor plata pe care antreprenorul general le-o datorează, în ipoteza în care acesta din urmă nu își respectă obligațiile financiare asumate în baza contractelor de subantrepriză, din cauza faptului că, la rândul său, antreprenorul nu a fost plătit de către beneficiar.
- Cadrul legal aplicabil
La o primă vedere am putea considera că răspunsul la problema expusă mai sus se regăsește în reglementarea cuprinsă în art. 1856 din Codul civil, denumit marginal „Acțiunea directă a lucrătorilor”, care prevede că „în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acțiune directă împotriva beneficiarului, până la concurența sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acțiunii”. Cu toate acestea, se pare că legiuitorul nu a anticipat evoluția pieței imobiliare și nici a diverselor forme de organizare a „lucrătorilor” pe care și-a dorit să îi protejeze.
Existența unei asemenea posibilități de a formula o acțiune directă împotriva beneficiarului lucrărilor este justificată prin dezideratul protejării drepturilor persoanelor folosite de către antreprenorul general în executarea antreprizei, atunci când acesta din urmă refuză plata subantreprenorilor pentru motivul că, la rândul său, nu a fost plătit de către beneficiar.
Mecanismul pe care se fundamentează art. 1856 din Codul civil este cel al acțiunii civile pe care creditorul o poate formula pentru a pretinte direct de la debitorul debitorului său executarea creanţei pe care o deține, deşi reclamantul nu este parte în contractul încheiat de propriul lui debitor cu pârâtul, dar pe care îl invocă în favoarea sa[1]. Pe scurt, lucrătorul poate cere direct de la beneficiarul care nu l-a plătit pe antreprenor, plata pe care antreprenorul i-o datora lucrătorului.
- Situația particulară a subantreprenorilor persoane juridice
În ceea ce privește calitatea procesuală activă, practica instanțelor române a variat în admiterea unei acțiuni întemeiate pe art. 1856 din Codul civil, după cum titularul ei este persoană fizică sau persoană juridică.
Imediat după apariția noului Cod civil, analiza asupra problemei interpretării noțiunii de „lucrător” în accepțiunea art. 1856 a condus la soluții divergente.
Pe de o parte[2], se considera că persoana care ar fi avut calitate procesuală activă într-o astfel de acțiune direcă putea fi doar persoana fizică. Această concluzie se desprinde din interpretarea restrictivă și literală a noțiunii și rămâne tributară interpretării date art. 1488 din vechiul Cod civil care prevedea că titularii unei astfel de acțiuni sunt „zidarii, lemnarii și ceilalți lucrători întrebuințați la clădirea unui edificiu sau la facerea unei alte lucrări date în apalt”[3]. În contextul acestei din urmă reglementări, soluția de excludere a persoanelor juridice din sfera de incidență a titularilor acțiunii directe, oferită de către ÎCCJ prin Decizia nr. 3741 din 25.11.2014, este pe cât se poate de firească.
Pe de altă parte[4], privind către larghețea reglementară propusă prin art. 1856 din actualul Cod civil, unii autori au considerat că interpretarea dată anterior de către ÎCCJ nu mai poate fi păstrată în contextul actual și că prin „persoanele care […] au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate” trebuie să poată fi înțeleasă atât persoana fizică, cât și persoana juridică.
Jurisprudența instanțelor române, deși inițial divergentă, a început să se alinieze în majoritate către interpretarea largă a textului de lege. Chiar dacă nu există încă o interpretare obligatorie dată de către ÎCCJ prin intermediul unui recurs în interesul legii sau a unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, jurisprudența curții supreme este constantă în a include în noțiunea lucrătorilor atât persoanele fizice, cât și persoanele juridice, ținând seama, printre altele, de faptul că dispoziția legală nu distinge între cele două categorii, referindu-se la „persoanele (oricare) care au desfășurat o activitate”. De asemenea, trebuie menționat și faptul că denumirea marginală a unui articol de lege (i.e., „Acțiunea directă a lucrătorilor”) nu are valoare normativă[5].
Mai mult, aceeași soluție este susținută și de către Institutul Național al Magistraturii care indică faptul că „referirea la persoanele care au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării nu generează concluzia că se au în vedere numai persoanele fizice întrucât numai acestea pot desfășura o activitate, în condițiile în care noua reglementare este semnificativ diferită de art. 1488 C.civ. din 1864 și exprimă intenția legiuitorului de a lărgi sfera titularilor acțiunii directe”[6].
- Concluzie
Va rămâne firească și în acord cu spiritul reglementării interpretarea art. 1856 din Codul civil care permite atât persoanelor fizice, cât și persoanelor juridice, să dețină calitatea de reclamant în cadrul unei acțiuni directe împotriva beneficiarului antreprizei. Reglementarea anterioară care făcea referire la diverse categorii meșteșugărești rămâne vetustă într-o realitate economică în care antreprizele uzuale implică aportul unui număr însemnat de specialiști organizați în variate forme juridice.
[1] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Drept civil. Obligațiile, ed. a II-a, ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 159.
[2] E. Lipcanu, Acțiunea directă a lucrătorilor – parte într-un contract de antrepriză – în lumina noului Cod civil, în Dreptul nr. 11/2013.
[3] Reglementarea corespunde fostului art. 1799 C. Civ. fr. care făcea referire la „Les maçons, charpentiers, serruriers et autres ouvriers”, a se vedea în acest sens Dumitru Dobrev, Noi evoluții legislative privind acțiunea directă a lucrătorilor împotriva beneficiarului în contractul de antrepriză (art. 1856 NCC) în volumul Sesiunii științifice „Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire. Dimensiuni și tendințe”, organizată de Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, 20 aprilie 2018, Ed. Universul Juridic, București, 2018.
[4] E. Veress, Discuții privind titularii acțiunii directe în materia contractului de antrepriză după intrarea în vigoare a noului Cod civil, în Dreptul nr. 7/2013, p. 81 urm.; M.-L. Belu Magdo, Regmelentarea contractului de antrepiză în actualul Cod civil, în RDC nr. 5/2012, p. 18 urm.
[5] ICCJ, Secția a II-a, decizia 837/2022; ICCJ, Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1284/2020.
[6] Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, Constanța, 16-17 septembrie 2021, p. 144 – 149.
