Introducere
Litigiile de dreptul muncii se bucură de o anumită specificitate, prin raportare la cele de drept comun, datorită particularităților relației angajat – angajator, precum și datorită aspectelor de drept procedural derogatorii aplicabile în materie.
În litigiile dintre angajat și angajator sarcina probei revine angajatorului, una dintre probele care sunt folosite cu precădere în litigiile având ca obiect contestarea sancțiunilor disciplinare fiind proba cu martori.
În continuare vom prezenta câteva aspecte de interes din practica judiciară a instanțelor române care surprind viziunea acestora asupra admisibilității probei cu martori în diverse situații de fapt. Astfel, fie instanțele au interpretat dispozițiile legale într-o maniera extensivă, permițând administrarea probei cu martori, în cazuri în care la prima vedere, acest lucru nu ar fi putut fi posibil, fie au refuzat să dea eficacitate probei cu martori atunci când din înscrisuri aflate la dosarul cauzei rezultau alte concluzii.
Probarea încunoștiințării angajatorului despre starea de graviditate a salariatei.
Potrivit Codului muncii, concedierea salariaților nu se poate dispune pe durata în care femeia este gravidă, în măsura în care angajatorul a luat cunoștință de acest fapt anterior emiterii deciziei de concediere.
Întrebarea care se naște este legată de modul în care se apreciază în mod efectiv luarea la cunoștință a acestui fapt de către angajator și cum poate fi probată în cadrul unui litigiu dedus judecății.
Astfel, într-o decizie s-a reținut că dovedirea stării de graviditate a salariatei se poate realiza nu doar prin înscrisuri, ci prin orice mijloc de probă, inclusiv martori, întrucât aceasta este o simplă împrejurare de fapt, iar legea nu ar prevedea obligația expresă de a notifica în scris angajatorul.
Deși instanța scapă din vedere faptul că OUG nr. 96/2003 definește salariata gravidă ca fiind femeia care anunță în scris angajatorul asupra stării sale fiziologice de graviditate, raționamentul acesteia este relevant în sensul în care aceasta reține că angajatorul nu trebuie să ia la cunoștință de această stare de fapt în mod direct, ci încunoștințarea se poate realiza și indirect, prin
intermediul unor terți, în speță fiind vorba de organele ITM, care pe parcursul cercetării prealabile au comunicat acest aspect angajatorului.
În sens contrar, instanțele rețin că din moment ce anterior emiterii deciziei de concediere salariata nu a înregistrat la societate o cerere dovedită prin extrase medicale care să ateste starea medicală a acesteia, nu se poate vorbi de îndeplinirea condiției potrivit căreia angajatorul ar fi luat la cunoștință de existența stării de graviditate a salariatei, și pe cale de consecință concedierea dispusă în speța respectivă a fost realizată în mod legal.
Probarea cu martori a încasării salariului
Plata salariului se dovedește potrivit dispozițiilor legale prin semnarea statelor de plată, precum și prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plății către salariatul îndreptățit.
Deși potrivit Codului de procedură civilă plățile efecuate de un profesionist într-un cuantum mai mare de 250 lei nu pot fi dovedite decât prin înscrisuri, unele instanțe au reținut că dovada plății salariului nu se face doar prin semnătura pe statul de plată, ci pot fi avute în vedere și răspunsurile salariatului reclamant la interogatoriu, precum și declarațiile martorilor.
În schimb, în ceea ce privește dovedirea unui alt cuantum al salariului decât cel inserat în contractul individual de muncă, instanțele au reținut că având în vedere obligativitatea formei scrise a contractului individual de muncă dovedirea unui alt cuantum al salariului nu se poate realiza prin administrarea probei cu martori, o astfel de probă fiind inadmisibilă.
Probarea cu martori a condițiilor de muncă ale salariatului
Prestarea muncii în condiții speciale determină încadrarea într-una din grupele de muncă prevăzute de lege, cu acordarea salariatului de beneficii în consecință.
Trebuie menționat că probarea acestor condiții speciale este anevoioasă în practica judiciară, cu atât mai mult cu cât se încearcă dovedirea unor anumite condiții de muncă pentru perioade cu mult anteriore, acest demers fiind văzut în mod diferit de către instanțele judecătorești.
Astfel, într-o hotărâre s-a reținut faptul că declarațiile martorilor din care a rezultat nocivitatea condițiilor de muncă sunt suficiente pentru a considera că salariatul reclamant a desfășurat activitatea în condiții nocive și astfel este îndreptățit la încadrarea într-o anumită categorie de muncă. Aceasta soluție a fost cenzurată în recurs, considerându-se că nu se poate da eficiență declarațiilor martorilor din moment ce expertiza efectuată nu conduce la concluzia că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se acorda acestuia respectiva grupă de muncă.
În schimb, într-o altă hotărâre s-a reținut că desfășurarea unei activități în mod permanent într- un loc de muncă, care din punct de vedere al normelor legale se încadrează într-o anumită grupă de muncă, poate fi probată cu orice mijloc de probă, inclusiv depoziții de martori.
Așadar, se poate observa că și în situațiile în care legea prevede că proba anumitor acte juridice sau situații de fapt se realizează doar pe baza înscrisurilor, înstanțele de judecată au încuviințat probatorii mai vaste, îndeplinind astfel îndatorirea legală pe care judecătorii o au în aflarea adevărului.
Acest articol nu reprezintă consultanţă juridică. Pentru mai multe informaţii vă rugăm să vă adresaţi office@pelifilip.com.