16 octombrie 2014
Munca suplimentară şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal sunt tratate diferit în legislaţia muncii. Astfel, pe de o parte Codul muncii tratează ca fiind platită ca muncă suplimentară munca prestată peste durata de 40 de ore pe săptămână, iar pe de altă parte reglementează un spor specific pentru angajaţii care lucrează în zilele dedicate repausului săptămânal.
O situaţie specială este acordarea repausului săptămânal după o perioadă de activitate continuă de până la 14 zile, caz în care este necesară autorizarea Inspectoratului Teritorial al Muncii şi, după caz, acordul sindicatului sau al reprezentanţilor salariaţilor, iar munca prestată în zilele de repaus săptămânal se plateşte un spor dublu faţă de cel care se plăteşte pentru ore suplimentare.
Deşi reglementarea tratamentului muncii prestate în zilele de repaus săptămânal este mai degrabă neclară, credem că se poate face distincţie între două situaţii care atrag obligaţii de plată diferite pentru angajator: (i) plata muncii prestate în mod normal în zilele de sâmbătă şi duminică, tratate de principiu de Codul muncii ca fiind zile de repaus săptămânal, (ii) plata muncii suplimentare prestate în zilele de repaus săptămânal.
Prima situaţie este expres reglementată de lege şi nu ar trebui să ridice confuzii, Codul muncii spunând că salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă. Deşi utilizată în practică, mai ales în cazurile în care munca se prestează în schimburi, observăm totuşi că rareori sunt stabilite sporuri specifice care să remunereze munca în zilele de sâmbătă şi/sau duminică în schimbul acordării repausului săptămânal în alte zile.
Faţă de această primă situaţie, care reprezintă „munca prestată în zilele de sâmbătă şi duminică”, mai avem şi cea de-a doua situaţie care este „munca suplimentară prestată în zilele de repaus săptămânal”, însemnând că angajaţii prestează muncă peste cele 40 de ore pe săptămână în zilele în care beneficiază ei în mod normal de repaus săptămânal, indiferent că aceasta se întâmplă în zilele de sâmbătă şi duminică sau în alte două zile consecutive ale săptămânii.
Aceasta a doua situaţie pare să fie expres reglementată de Codul muncii prin prevederile care se referă la situaţiile excepţionale când se prestează munca în continuu nu mai mult de 14 zile. Pentru această situaţie, Codul muncii obligă angajatorul să plătească angajatului un spor dublu faţă de sporul pentru orele suplimentare şi, de asemenea, să acorde în mod cumulat zilele de repaus săptămânal acumulate pentru perioada de lucru continuu.
Cu toate acestea, practica angajatorilor este neunitară atunci când vine vorba despre compensarea muncii suplimentare prestate în zilele de repaus săptămânal. Astfel, de regulă, în cazurile în care angajaţii prestează muncă în doar una din zilele consecutive de repaus săptămânal, angajatorii plătesc doar orele suplimentare prestate de angajat, fără a lua în calcul munca într-o zi de repaus, cu argumentarea că nu este vorba de activitate continuă, existând o zi de repaus.
Textul prevederii legale pare însă foarte rigid, interpretarea strictă a acestuia fiind că orice muncă prestată în perioada dintre 5 zile lucrătoare şi până la 14 zile calendaristice înseamnă muncă continuă. Desigur, spiritul legii este în sensul asigurării angajatului unei perioade neîntrerupte de repaus după o perioadă de activitate continuă, însă este de discutat dacă acest lucru se transpune în faptul că orice oră suplimentară lucrată într-o zi de repaus săptămânal înseamnă o muncă continuă în mod excepţional şi necesită acordarea unui întreg alt repaus săptămânal în alte două zile consecutive.
În acest sens, punctul de vedere exprimat neoficial de inspectoratele teritoriale de muncă este că atunci când există o perioadă de activitate continuă mai mare de cinci zile, aşa cum am exemplificat mai sus, devin aplicabile cerinţele specifice prevăzute de Codul muncii în legătură cu acordarea cumulată a repausului săptămânal şi de compensarea cu dublul sporului pentru ore suplimentare pentru munca astfel prestată.
Cu toate acestea, există în continuare argumente pentru ca munca suplimentară prestată în timpul zilelor de repaus săptămânal, în măsura în care aduce o mica atingere zilelor consecutive de repaus, să nu intre sub acoperirea art. 137 alin. (4) al cărui spirit pare că se referă la o perioadă neîntreruptă de muncă ce afectează în mod substanţial repausul săptămânal al angajatului. Mai mult, observăm că faţă de munca suplimentară, care este reglementată pe ore, repausul săptămânal este reglementat pe zile, ceea ce înseamnă că este în sprijinul argumentului că ar trebui ca o întreagă zi de repaus să fie alocată muncii pentru ca prevederile art. 137 alin. (4) din Codul muncii să devină aplicabile.
Astfel, în continuare aplicarea predeverilor legale privind activitatea continuă şi munca prestată în zilele de repaus săptămânal ar trebui analizate atent de la caz la caz, pentru a evalua în mod concret obligaţiile care se nasc în sarcina angajatorului din munca angajaţilor în zilele de repaus săptămânal.
În orice caz, dacă în cazul unei inspecţii autorităţile teritoriale competente consideră că nu au fost respectate prevederile legale privind acordarea repausului săptămânal, atunci pot sancţiona angajatorul cu amenda contravenţionala de la 1.500 la 3.000 lei şi măsura plăţii sporului aferent angajaţilor îndreptăţiţi.
Acest articol nu reprezintă consultanţă juridică. Pentru mai multe informaţii vă rugăm să vă adresaţi office@filipandcompany.com.
