18 Mai 2015

Maria-Ecaterina Burlacu, Avocat Senior

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie a fost publicată Decizia Curţii Constituţionale nr. 64/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

Dispoziţia din vechea lege a insolvenţei, criticată ca fiind neconstituţională, avea următoarea formulare: „Prin derogare de la prevederile Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, cu modificările  şi completările ulterioare, după data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de muncă ale personalului debitoarei se va face de urgenţă de către administratorul judiciar/lichidator, fără a fi necesară parcurgerea procedurii de concediere colectivă. Administratorul judiciar-lichidatorul va acorda personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucrătoare.” Curtea a admis excepţia doar cu privire la teza întâi a acestui articol, pe care a declarat-o ca fiind contrară Constituţiei şi unor acte obligatorii ale Uniunii Europene.

1.          Criticile de neconstituţionalitate privind concedierea de către administratorul judiciar/lichidator în insolvenţă

Dispoziţiile  declarate  neconstituţionale  instituiau  o  derogare  de  la  procedura  de  drept  comun reglementată la art. 68 şi urm. din Codul muncii, în sensul că administratorul sau lichidatorul nu era obligat să o urmeze în procedura insolvenţei. Procedura de drept comun presupune obligaţia angajatorului  (şi  dreptul  corelativ  al  angajaţilor)  care  intenţionează  să  efectueze  concedieri colective,  de  a  iniţia  în  timp  util  consultări  cu  sindicatul  sau  cu  reprezentanţii  salariaţilor,  în scopul  de  a  se  evita  sau  reduce  numărul  de  concedieri,  precum  şi  de  a  se  atenua  consecinţele acestora. Dispoziţiile criticate instituiau o derogare şi în ce priveşte durata termenului de preaviz în materie, aceasta fiind stabilită la 15 zile, faţă de cele 20 de zile prevăzute în dreptul comun.

Autorii   excepţiei   au   invocat   neconstituţionalitatea   prevederilor   menţionate,   ca   urmare   a înlăturării totale, în cazul angajatorului aflat în insolvenţă, a dreptului salariaţilor la consultare şi informare.  Au  susţinut  că  derogarea  prevăzută  în  materia  insolvenţei  contravine  interpretării directe pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a dat-o Directivei 98/59/CE, în Hotărârea din 3 martie 2011 pronunţată în Cauza C-235/2010 David Claes şi alţii împotriva Landsbanki Luxembourg SA, prin care a recunoscut dreptul fundamental al salariaţilor de a fi consultaţi şi informaţi, inclusiv în procedura insolvenţei.

Curtea  a  constatat  că  încălcările  vizează  şi  dreptul  intern,  în  principal  dreptul  salariatului  la măsuri  de  protecţie  socială,  consacrat  de  art.  41  alin.  (2)  din  Constituţie.  Articolul  enumeră

elementele componente ale dreptului: securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, garantarea salariului minim brut pe ţară, repausul săptămânal, formarea profesională, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, precum şi “alte situaţii specifice stabilite prin lege”. Faptul că enumerarea nu prevede expres dreptul salariaţilor la informare şi consultare în procedura concedierii colective nu a împiedicat instanţa de control constituţional  să considere că acesta se subsumează trimiterii legiuitorului constituant la alte situaţii specifice stabilite prin lege. În sprijinul acestei poziţii a invocat faptul că enumerarea nu este limitativă, ci dimpotrivă, s-a dorit posibilitatea adaptării conţinutului dreptului la noile realităţi economice sau sociale survenite în cadrul societăţii.

Curtea  a  alăturat  dreptul  la  informare  şi  consultare  al  salariaţilor,  pe  cale  interpretativă, celorlalte componente ale  dreptului fundamental  la măsuri de protecţie socială. Privit  ca drept fundamental  la  măsuri  de  protecţie  socială,  dreptul  salariaţilor  la  informare  şi  consultare  era într-adevăr negat prin derogarea instituită de Legea nr. 85/2006, contravenind prevederilor art. 41  alin.  (2)  din  Constituţie.  Proporţionalitatea  măsurii  nici  nu  a  mai  făcut  obiectul  vreunei analize a Curţii, întrucât dispoziţiile criticate nu restrângeau exerciţiul dreptului, ci îl anihilau.

Un  alt  aspect  evidenţiat  de  Curte  se  referă  la  relevanţa  constituţională  a  normelor  europene încălcate. Pentru a putea fi invocate cu succes în controlul de constituţionalitate, acestea trebuie să  susţină  încălcarea  unor  dispoziţii  din  Constituţie,  singura  lege  a  cărei  respectare   este verificată efectiv de către instanţa de control constituţional. Cu privire la această cerinţă, Curtea a decis că actele Uniunii Europene menţionate devin relevante prin prisma art 148 alin. (2) din Constituţie, text ce prevede obligativitatea conformării cu dreptul european. Ca atare, încălcarea normelor  de  drept  european  relevante  trebuie  sancţionată  pentru  că  prin  aceasta  s-a  adus atingere totodată şi legii supreme.

2.         Criticile de neconstituţionalitate privind termenul de preaviz

Excepţia  de  neconstituţionalitate  ridicată  a  vizat  şi  teza  a  doua  a  aceluiaşi  articol  de  lege, referitoare la termenul de preaviz care se acordă salariaţilor, având o durată de 15 zile. Autorii excepţiei au invocat că dispoziţia este de natură să provoace confuzii, având în vedere evoluţia sa în  timp:  iniţial,  se  afla  în  concordanţă  cu  Codul  muncii,  ce  prevedea  un  termen  de  15  zile lucrătoare de preaviz în cazul concedierilor colective, termen modificat în 2011, când s-a stabilit durata acestuia la 20 de zile, fără modificarea  în consecinţă a dispoziţiei din legea insolvenţei. Faţă  de acestea, Curtea  a  reţinut  ca  dispoziţia  criticată  este precisă şi previzibilă, iar stabilirea duratei termenului de preaviz ţine de opţiunea legiuitorului, având în vedere situaţia specifică a procedurii insolvenţei.  Destinatarul este capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul acestei norme, astfel încât nu se poate reţine lipsa de previzibilitate.

3.         Aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale

Faptul că textul de lege declarat neconstituţional este abrogat atrage consecinţe din perspectiva aplicării legii în timp.

Decizia nu impactează oricum societăţile a căror insolvenţă a fost deschisă începând cu 28 iunie 2014, sau care urmează să intre în insolvenţă. Însă în ce priveşte  dosarele de insolvenţă în curs de soluţionare, începute sub imperiul Legii nr. 85/2014, şi îndeosebi asupra proceselor având ca obiect   contestaţii   formulate   împotriva   concedierilor   colective   dispuse   în   insolvenţă   cu nerespectarea  procedurii  instituite  de  Codul  muncii,  decizia  se  aplică  în  mod  direct  tuturor litigiilor  în  curs  de  soluţionare,  astfel  încât  instanţele  de  judecată  vor  fi  nevoite  să  constate nelegalitatea deciziilor de concediere dispuse fără parcurgerea procedurii de drept comun.

Constatarea  neconstituţionalităţii  deciziei  constituie,  în   acelaşi  timp,  cauză  de  revizuire   a hotărârilor  judecătoreşti,  în  condiţiile  art.  509  pct.  11  din  Codul  de  procedură  civilă,  potrivit căruia: „(1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută  dacă:  […]  11.  După  ce  hotărârea  a  devenit  definitivă,  Curtea  Constituţională  s-a

pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii”.

Astfel efectele deciziei pot afecta societăţile care (i) se află în procedura insolvenţei dispuse sub imperiul  legii  vechi,  iar  administratorul  sau  lichidatorul  judiciar  nu  a  efectuat  concedieri colective dar intenţionează să o facă (situaţie pe care o apreciem ca fiind puţin probabilă), (ii) au decis  concedieri  colective  în  procedura  insolvenţei  guvernate  de  legea  veche,  iar  deciziile  de concediere  au  fost  contestate  în  instanţă  şi  nu  au  fost  definitiv  soluţionate  la  momentul publicării  deciziei  Curţii  Constituţionale,  (iii)  au  fost  părţi  într-un  litigiu  în  care  s-a  ridicat excepţia de neconstituţionalitate cu privire la art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006 iar cauza s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

În oricare dintre aceste situaţii, le revine instanţelor judecătoreşti rolul de a soluţiona conflictul dintre textul criticat şi normele europene relevante, făcând aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, un rol cu atât mai sporit cu cât textul este abrogat şi nu mai poate fi aliniat cu dreptul european de către legiuitorul naţional.

Acest articol nu reprezintă consultanţă juridică. Pentru mai multe informaţii vă rugăm să vă adresaţi office@filipandcompany.com.