Dincolo de rațiunile geopolitice, acordul privind comerțul și investițiile transatlantice (The Transatlantic Trade and Investment Partnership – TTIP) aflat în negociere încă din 2013 între Uniunea Europeană și Statele Unite este așteptat să genereze oportunități comerciale și de investiții și, implicit, oportunități în sfera relațiilor de muncă. Armonizarea reglementărilor și eliminarea barierelor tarifare și netarifare în vederea integrării piețelor dincolo de ceea ce permit tratatele comerciale și de investitii în prezent în vigoare sunt obiective principale ale TTIP.
În mod natural, ambele țărmuri ale Atlanticului ar avea de câștigat; dincolo de aceasta însă, TTIP ar putea ranforsa sinergiile dintre cele două economii atât încât să remodeleze economia mondială și fluxurile comerciale curente substanțial influențate de puteri economice emergente precum China.
Negocierile pentru TTIP sunt deja la a unsprezecea rundă care se desfășoară în octombrie 2015. Obstacolele nu sunt puține. Sunt atât de fond – cu câteva capitole cu privire la care discuțiile se arată dificile sau chiar amenință continuarea negocierilor, precum agricultura, siguranța alimentară, reglementările financiare, drepturile maritime și aeriene, mecanismele de soluționare a disputelor dintre investitori și stat și, nu în ultimul rând, Big Data și protecția datelor cu caracter personal – dar și de atmosfera: inamicii tradiționali ai globalizării sau persoane preocupate de efecte specifice precum teama de o posibilă relaxare a standardelor în domeniul siguranței alimentare sau o deteriorare a standardelor în domeniul muncii sau în domeniul protecției mediului opun rezistență și militează împotriva continuării negocierilor.
În același timp, nu vor putea fi evitate subiecte recurente în istoria dezvoltării Uniunii legate de capacitatea juridică a acesteia de a asuma un tratat internațional, de forța acestuia în ierarhia legislativă europeană și de mecanismele prin care prevederile tratatului vor fi integrate în sistemul european și cele naționale. Pare o perspectivă care, din punct de vedere al chestiunilor juridice pe care le va genera, ar putea rescrie traiectoria Uniunii înseși, aflată în căutarea căii optime pentru funcționarea unui tandem economic, Uniunea Europeană – Statele Unite.
Dincolo de dificultăți, este de așteptat ca progresul negocierilor să fie temporizat pe fondul efervescenței electorale din 2016 din Statele Unite.
Va fi această pauză necesară pentru a reflecta la a se găsi soluții pentru sincopa în relațiile transatlantice la care poate conduce recenta hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materia transferului de date personale? Timpul ne va spune.
La data de 6 octombrie 2015, Curtea de Justiție a Uniunii Europene („Curtea”) a pronunțat Hotărârea în Cauza C-362/14 Maximilian Schrems vs. Data Protection Commissioner („Hotărârea”). Hotărârea invalidează Decizia Comisiei Europene 2000/520/EC („Decizia 520”)
emisă în baza Directivei 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date („Directiva 95/46”). În esență, prin Decizia 520 invalidată, Comisia constatase că Statele Unite asigură un nivel adecvat de protecție în materia transferului de date personale în baza principiilor „sferei de siguranță” (safe harbour) privind protecția vieții private și a lămuririlor furnizate cu privire la aceste principii.
Hotărârea a fost pronunțată în urma unei întrebări preliminare adresate în cadrul unui litigiu între domnul Schrems, pe de o parte, și Comisarul pentru protecția datelor din Irlanda, pe de altă parte, ca urmare a refuzului Comisarului de a investiga plângerea formulată de domnul Schrems împotriva faptului că Facebook Ireland Ltd. transferă către Statele Unite datele cu caracter personal ale utilizatorilor săi și le stochează pe servere situate în această țară.
Directiva 95/46 prevede că transferul datelor cu caracter personal către o țară terță nu poate avea loc, ca regulă, decât dacă țara terță în cauză asigură un nivel adecvat de protecție a datelor cu caracter personal. În același timp, în baza puterilor de implementare conferite Comisiei, aceasta poate decide că o țară terță asigură un nivel adecvat de protecție prin dreptul național sau tratatele internaționale la care este parte cu privire la viața privată și drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei.
Comisia s-a prevalat de puterile amintite și, prin Decizia 520, a constatat că pentru toate activitățile care intră în domeniul de aplicare al Directivei 95/46 (așadar, inclusiv transferul de date personale), principiile sferei de siguranță („safe harbour”) puse în aplicare în conformitate cu orientările oferite ca urmare a întrebarilor de bază („frequently asked questions”) publicate de Departamentul de Comerț al Statelor Unite la 21 iulie 2000 „asigură un nivel adecvat de protecție a datelor personale transferate din Comunitate către organizații stabilite în Statele Unite ale Americii”.
În acelaşi timp, Comisia arată că securitatea este asigurată dacă organizația destinatară din Statele Unite (1) și-a declarat în mod voluntar, public și neechivoc angajamentul față de principiile sferei de siguranță și (2) intră sub jurisdicția unui organism administrativ din Statele Unite care este investit cu autoritatea de a investiga plângeri și de a pune în aplicare măsuri reparatorii în caz de încălcare a principiilor (lista acestor organisme fiind anexată Deciziei 520).
Așadar, Comisia a considerat nivelul de protecție ca fiind adecvat prin faptul auto-certificării voluntare de către organizația destinatară din Statele Unite sub aspectul adeziunii la principii și al situării sale sub competența unui organ administrativ dintre cele enumerate. În opinia Comisiei, reafirmată în Comunicarea din 27 noiembrie 2013 intitulată „Reconstruirea încrederii în fluxul de date între UE și SUA”, Decizia 520 oferă „temeiul juridic pentru transferurile de date cu caracter personal din UE către întreprinderi cu sediul în SUA, care au aderat la principiile sferei de siguranță”.
Prin Hotărâre, Curtea invalidează Decizia 520 și, prin urmare, temeiul juridic oferit prin Decizie pentru transferurile de date personale între cele două țărmuri ale Atlanticului. Curtea arată că acțiunea Comisiei a fost de a analiza principiile sferei de siguranță și a constata că nivelul de protecție adecvat este atins. Aceasta nu echivalează cu a constata că nivelul de protecție în Statele Unite este similar cu cel din Uniunea Europeană, care ar fi trebuit să fie în fapt misiunea Comisiei.
Este adevărat că Directiva 95/46 nu arată în termeni expreși că nivelul de protecție asigurat de țara spre care datele sunt transferate (Statele Unite, în speță), care trebuie să fie adecvat, trebuie să fie și identic cu cel din țara din care datele sunt transferate (un stat membru al Uniunii, în speță). Dar, asa cum s-a arătat în dezbaterile care au prefațat Hotărârea luată de Curte, conceptul de nivel adecvat de protecție trebuie interpretat în sensul în care implică un nivel de protecție „în esență echivalent cu cel garantat în cadrul Uniunii în temeiul Directivei 95/46” chiar dacă
mijloacele prin care este asigurată protecția sunt diferite în cele două jurisdicții. Ca atare, misiunea Comisiei când examinează nivelul de protecție este una comparativă și periodică așa încât să se asigure că nivelul de protecție adecvat este, în esență, similar cu cel asigurat de Uniunea Europeana și că această concluzie se menține valabilă în cazul în care apar schimbări care afectează nivelul de protecție în țara destinatară.
În același timp, Curtea dezavuează sistemul adeziunii voluntare la principiile sferei de siguranță întrucât, în fapt, nu asigură mecanismele de detecție și supraveghere care permit ca încălcările drepturilor fundamentale să fie identificate și sancționate. De asemenea, arată că subordonarea principiilor de siguranță oricărei măsuri necesare pentru a asigura siguranța națională, interesul public sau punerea în aplicare a legii, așa cum se întâmplă în Statele Unite, este de natură să aducă atingere nivelului de protecție adecvat, întrucât, într-un potențial conflict între prevederi precum cele menționate mai sus și principiile sferei de siguranță, cele dintâi vor prevala în detrimentul protecției datelor personale.
Invalidând Decizia 520, Curtea a deschis calea multor întrebări care își caută răspunsul și care privesc atât eventuale efecte retroactive cât și soluțiile necesare pentru transferuri în curs sau viitoare. Impactul nu este de neglijat având în vedere, de exemplu, tranzacțiile cu amploare transatlantică ce implică printre altele, transferul unor baze de date esențiale pentru activitățile părților; cu alte cuvinte, tocmai acele tranzacții pe care TTIP își propune să le încurajeze și să le faciliteze. Prin urmare, progresul negocierilor pentru TTIP va fi influențat și de soluționarea pe fond a divergențelor cu privire la nivelul de protecție al datelor cu caracter personal asigurat în Uniunea Europeană și, respectiv, Statele Unite.
